The Violinist, Oil painting on canvas, 2020 by Amentys Kipa

The Violinist, By Amentys Kipa, Oil painting on Canvas, 2020

The moment of silence equals eternity.

The room just stood. No coughing, no rustling, no squeaking in the chair, and that’s it. Quiet.

The curtain rises and she appears. I’m sweating. My heart is pounding in this dense eternity.

How long have I been waiting for this moment. We will finish what we have to do and we will be free. Both.
How did we get here? Trapped in this net by legal traitors.

We went on tour with the band. They contacted us to send codes. Music codes. We don’t know for whom, we don’t know from whom, but does it matter? We are forced. Threaten with broken hands, feet and who knows what else.

I see her. She’s upset. Embarrassed. Shamed.
It’s the first time. She feels she is selling her soul. I know her. That’s why she has gloves and a hat.
It’s the first time she feels that her hands are dirty and she doesn’t want to touch the music with her otherwise fine hands.
It’s the first time she doesn’t want to meet the public.

It’s her favorite area, and yet the bastards managed to code her.
My beauty raises the bow with her silk gloves and the first chords are heard in eternity.
First code, then poetry for ears.
The second code, then emotion of the soul.
The third code, then mourning and longing.
The fourth code, then tumult and shaking torment.
The fifth code, and smoothly continues to sound the violin with its notes that move the whole room.

Eternity returns, there is silence again, then a roar is heard, of applause and admiration, and she … the one under the hat, sighs.
Sad, that only me knowing it.

I run to the backstage door, the door of our release. That’s what we decided.

I am running.

The taxi is waiting for us to escape, as we agreed. I have everything ready.

It was the last concert.

Adios, stage!

So long!

*****

Momentul de liniște egal cu eternitatea.

Sala tocmai a stat. Nicio tuse, niciun foșnet, niciun scârțâit de scaun, Și atât. Liniște.

Cortina se ridică și apare ea. Sunt transpirat. Inima îmi bate cu putere în această eternitate densă.

De când aștept momentul acesta. Vom termina ce avem de făcut și vom fi liberi. Amandoi. 

Oare cum am ajuns aici? Prinși în această plasă de trădători legali.

Am plecat cu trupa în turneu. Ne-au contactat să transmitem coduri. Coduri muzicale. Nu știm pentru cine, nu știm de la cine, dar mai contează? Suntem forțați. Amenințați cu mâini rupte, picioare și cine mai știe ce. 

O văd. E supărată. Jenată. Rușinată.

E prima dată. Simte că își vinde sufletul. O cunosc. De aceea are și mănuși și pălărie.

E prima dată când simte că are mâinile murdare și nu vrea să atingă muzica cu mâinile ei dealtfel fine.

E prima dată când nu vrea să dea ochii cu publicul. 

Este chiar aria ei preferată și totuși mârșavii au reușit să îi pună coduri. 

Frumoasa mea ridică arcușul cu mănușile ei de mătase și primele acorduri se aud în eternitate.

Primul cod, apoi poezie urechilor.

Al doilea cod, apoi emoție sufletului.

Al treilea cod, apoi jale și dor.

Al patrulea cod, apoi tumult și chin zdruncinător.

Al cincilea cod, și lin continuă să se aude vioara cu notele-i ce emoționează toată sala. 

Eternitatea revine, e liniște iar, apoi un ropot se aude, de aplauze și ovații admirative, iar ea… cea de sub pălărie, suspină.

Trist, asta o știu doar eu. 

Fug spre ușa ce din culise dă spre eliberarea noastră. Așa ne-am înțeles.

Alerg.

Taxiul ne așteaptă să fugim, așa cum ne-am înțeles. Am totul pregătit.

A fost ultimul concert.

Adio, scenă.

Rămâi cu bine. 

*****

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s